A dat ursul! – fragment din „Ursul” de Mihail Sadoveanu

Am auzit sau ni s-a părut că am auzit un strigăt în depărtare? Un strigăt foarte slab, pe care l-am confundat cu tăcerea. A fost un strigăt omenesc? Boncăluitul juncii l-am auzit, însă aproape deslușit.

Pavel-baci a stat atent, întorcând urechea si ascultând.

– Dumneata ai auzit ceva?

– Am auzit ceva vag, raspund eu.

– Dacă ai auzit, atunci trebuie sa se fi întamplat ceva: dacă a mugit vita, nici strigătul copilului n-a fost parere.
“Petrică păstorul a nimerit la casa prietenilor noștri din Braniștea-Domnului, cu capul gol, cu parul vâlvoi și cu ochii rătăciți pe obrazu-i stropit de pistrui.

– A dat ursul! A dat ursul! A ieșit din râpă și a sărit peste Joiana noastră cea roșa. De-acuma mă mustră si mă bate mama că a stricat dihania juninca noastră cea frumoasă.

– Cum se poate una ca asta? Ce spui tu, copile? A omorât-o?

– N-a omorât-o, strigă păstorașul, că nu l-am lăsat eu. Dar de trăit nu cred să mai trăiască. Când am văzut că a apucat-o m-am dat asupra lui cu bâta. Și atunci ursul a vrut să mă mănânce pe mine!

– Vai, Iisuse Hristoase!

– Când am tâpat în el bâta, urmeaza Petrică, și-am zbierat la el să lase pe Joiana pentru că-i a noastră, el a stat și a întors capul către mine.

– Cine a întors capul?

– D-apoi cine? Dihania! A lăsat juninca și a venit după mine. Eu am dat fuga la brad si m-am suit în brad. Dar nu era chiar brad: era un bradui. Vine la brad și prinde să-l scuture. Scutură tu, că nici nu-mi pasă, zic eu. Dar pe urmă am văzut că el nu scutura. El se suia în brădui. Să știi dumneata că ursul se suie în brad ca omul. Însă eu, atuncea, nu știam. Credeam că stă jos și scutură. Când am văzut că era să mă apuce cu laba, mi-a venit așa o spaimă de la Dumnezeu și am răcnit din rărunchi căt am putut eu de tare: “Vâi mamă!” Cât ce am răcnit eu “Vâi mamă!” ursu’ n-a mai fost sub mine. Și-a dat drumul jos și s-a dus la dracu’!
Berta și paznicii, și domnii de la Braniște ascultau pe copil fără să-l creada. Părea că intrase într-o rătăcire. Acuma zâmbea fără noimă, ca și cum nici el singur nu înțelegea și nu credea asemenea întâmplare.

– Cum ai zis? râde Berta.

– Am zis “Vâi mamă!”
Râde și Petrică, arătându-și toți dinții.

– Să mergem să vedem, zic domnii.
Iată urmele fiarei, în albia pârâului. Iată brăduiul în care s-a cățărat Petrică păstorul. De către vârf până la poale, trunchiul bradului e zdrelit de ghearele ursului, când s-a lăsat să cadă cu repeziciune la răcnetul neașteptat. S-a dus în râpă sărind alternativ cu dinaintea și cu dinapoia, și fuge și acuma.”
Mihail Sadoveanu – Ursul

Add a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată.